Istoria…sau de ce nu te poate lăsa indiferent facultatea

Cînd cineva de la ASID mi-a propus să scriu cîteva rînduri cu subiectul ,,A fi student la Facultatea de Istorie’’, îi promisesem că voi înjgheba fugitiv cîteva rînduri, avînd în minte nişte platitudini cu care să lustruiesc Istoria, în genere şi facultatea, în special. Obişnuit cu un stil ecritiv pragmatic şi calat pe un subiect –de regulă istoric- pe care să-l poţi ,,mototoli’’ frazeologic la nesfîrşit, recunosc că pus în situaţia de a scrie în fuga despre Facultatea de Istorie, m-am blocat. După care am intrat pe site-ul ASID-ul, curios la ce ar fi putut scrie alţii pe acelaşi subiect. Citind mărturiile colegilor mei am înţeles. Am înţeles de ce Facultatea de Istorie are ceva special. Special nu în sensul de a ieşi în evidenţă comparativ cu alte facultăţii, ci printr-un fel de a fi în răspăr cu  mentalul colectiv al unei societăţi bolnave de un TBC (Tehnologie-Bani-Confort) ideologic. Mai simplu spus, studentul de la Istorie vede lumea într-un mod diferit. O fi de bine, o fi de rău?

Facultatea de Istorie îmi părea uneori precum o bunică care spune poveşti de seară la gura sobei, cînd mai domol, cînd mai aspru, poveşti dintr-o lume apusă cu personaje tăiate dintr-o carte groasă cu coperţi decojite, pe care mai apoi le azvîrle într-un cazan pe care scrie Istorie. O Istorie care uneori dădea în clocot, iar alteori fumega a aşteptare lungă.

Vreun curs matinal imposibil de ajuns, cate-un seminar care te invita la polemică, vreo conferinţă tonifiantă, o înghesuială ratb-istă în care-ţi blestemi zilele că ai găsit chirie în ceea ce tu consideri cel mai îndepărtat loc al Bucureştiului, cate-o noapte care nu vrei să se mai termine, vreo terasă frecventată uneori în exces, numai bună pentru sentinţe şi concluzionări apodictice, toate subsumate unei facultăţi, care pe lîngă faptul că e o instituţie de învăţămînt, reprezintă şi o tablă modelatoare.

Cînd privesc retrospectiv, îmi vine greu a crede că trei ani s-au  scurs cu atîta repeziciune, borna mnemonică din ziua în care scrutam amnezic prima zi amfiteatrul Iorga, minunîndu-mă de cîtă lume vrea să se poziţioneze în contrast cu modul de a fi al societăţii fiind încă activă. Cu timpul, intrat într-o obişnuinţă, s-a cam diluat farmecul de amfiteatru, însă lucru ciudat, cu cît te apropii mai mult de linia de sosire a anilor universitari, aceea impresie de moment-prim parcă renaşte. Dar renaşte cu o strîngere de inimă, conştientizezi, dar preferi să ignori. Îmi vor lipsi colegii, îmi vor lipsi profesorii, dar mai ales îmi va lipsi boemia studenţimii. Dacă m-ar întreba cineva de regret facultatea aleasă, i-aş răspunde fără ezitare precum Edith Piaf: ,, Non, Je ne regrette rien…Ni le bien…Ni le mal…’’.

Foarte probabil, odată cu trecerea anilor, modul de a vedea lumea al fostului student la Istorie va suferi implacabile modificări. Însă, ceva va rămîne, iar acel ceva va reieşi la suprafaţă, inconştinet, la ceasuri de cumpănă.

Marius Baloş, anul III, secţia Istoria